duminică, 7 decembrie 2008

Capitolul I

Nu ştiu cum am ajuns acolo. Statuia … parcul … totul atât de cunoscut şi atât de străin în acelaşi timp. Era înnorat, dar oamenii se plimbau fericiţi prin acest refugiu verde din centrul oraşului. Nimeni nu părea să mă observe … eram doar un alt străin. Am rămas minute bune ţintuit lângă statuie, încercând să-mi amintesc cine sunt … cum am ajuns acolo, dar totul părea ascuns în spatele unui văl de nepătruns. Când, în sfârşit, m-am hotărât să plec, am avut o senzaţie stranie. Am simţit un gol … am simţit cum o parte din mine a murit … totul pentru un moment … apoi m-am liniştit. Am plecat de lângă statuia ce părea că mă priveşte din trecut. După câţiva paşi mi-am întors privirea către ea şi am văzut-o … o femeie mă urmărea cu privirea-i blândă. Atât de frumosă era … simţeam că o cunosc, dar nu ştiam de unde … mă simţeam atras de chipul ei blând. Brunetă cu ochii negri … mâini lungi subţiri … avea un aer distins … . Un adio a şuierat precum o briză şi … a dispărut. În urma ei a rămas aceeaşi statuie încremenită în forma-i de bronz.

*****

Micuţa garsonieră era un templu al amintirilor. Mobilier vechi ... cărţi îngălbenite de timp ... bibelouri aşezate milităreşte pe mileuri ... o draperie din catifea vişinie ... căteva fotografii alb-negru, ce pătau roz-albul unui perete precum aluniţele de pe obrazul unei gheişe. Mirosul trecutului te învăluia încă din clipa în care păşeai în garsonieră.
Pe pat ... o bătrânică îşi aştepta sfârşitul, strângând cu tărie, la pieptul ei, un vechi jurnal protejat de coperţi groase din piele neagră. La căpătâiul ei, nepoata plângea în timp ce mângâia creştetul bătrânei matuşi.
- Cine o să-mi mai spună mie poveşti uitate ? Cine o să-mi mai spună că totul o să fie bine, atunci când simt că totul e împotriva mea ? Cine ?
Bătrâna nu avea puterea să vorbească, dar i-a răspuns din privirea-i caldă a ochilor ce au uitat să-mbătrânească. A fost ultimul ei gest ... a murit liniştită. Jurnalul a lunecat uşor din mâinile ei fragile şi a căzut pe parchet născând un sunet rece ... gol.

*****

Am ajuns într-o cafenea. Deja începuse să se însereze şi localul începuse să-şi ia la revedere de la clienţi. Muzica alertă de peste zi a fost înlocuită cu acordurile fine de jazz. Atmosfera liniştitoare era tulburată din când în când de vocea ridicată a unuia care a baut şi altceva decât cafea ... sau de clinchetul înţepător al clopoţelului agăţat deasupra uşii de la intrare. Barmanul părea copleşit de poveştile nefericiţilor care găsiră de cuviinţa ca, întreaga zi, să-şi împărtăşească cu el viaţa mizeră. Lumina palidă şi muzica ce plutea uşor prin cafenea creau o atmosferă plăcută ... liniştitoare.
Acelaşi clinchet mi-a atras atenşia asupra ei. O prezenţă acoperită de voaluri de tristeţe ... o prezenţă ce-ţi capta atenţia cu aparenţa misterului. Semăna cu femeia, rod al imaginaţiei mele, pe care am văzut-o în parc mai devreme. Nu avea cum să făe ea ... dar semăna atât de mult. Aceleaşi braţe subţiri ... aceeaşi piele albă ce încadra ochii mari şi negri ... aceleaşi buze pline, mângâiate de o roşeaţa palidă ... era tot ea, dar în acelaşi timp era cu totul alta. S-a îndreptat absentă către masa din colţul opus şi a comandat o cafea. A scos din poşetă o carte şi s-a pierdut în lectură. Nimic din ce se întâmpla în preajma ei nu părea să o atingă. Citea ... absorbea acea carte pe ale carei coperţi negre din piele nu se vedea niciun titlu ... doar doua iniţiale aurii: L.T.
Nu ştiu de ce ... dar ceva mă împingea să mă duc la masa ei. Niciodată nu făcusem aşa ceva ... dar acum, un impuls de necontrolat, mă făcea să îmi doresc să stau alături de ea. Am părăsit colţul întunecat şi înecat în fum ... şi m-am îndreptat către masa ei. Nici măcar nu am cerut permisiunea să ma aşez alături de ea ... pur şi simplu am făcut-o. A părut că nu mă observă ... până când, dintr-o dată îşi aruncă privirea tristă asupra mea. După o scurtă scrutare a cafenelei ... aproape goală ...
- Bănuiesc că lipsa locurilor libere te-a făcut să mă deranjezi.
- Păi ...
- Exact cum bănuiam. E prima oară, nu-i aşa ?
- Prima oară !?!
- Prima oară când te insinuezi, aşa pe nesimţite, la masa cuiva fără să-l cunoşti.
- Este. Ai dreptate ... cred că ar fi mai bine să plec.
- Acum, dacă tot ai îndrăznit, rămâi. Nu pari a fi un criminal. Nu eşti nu ? replică însoţită de un zâmbet plăcut ... zâmbet care mi-a dat curaj.
- Din câte ştiu eu ... nu, nu sunt.
Discuţia a continuat pentru câteva ore. Mă simţeam din ce în ce mai bine în preajma ei. Părea că ne ştim de o veşnicie ... totul decurgea atât de natural. Am aflat că tocmai ce-i murise mătuşa pe care o iubise nespus ... mătuşa fiind cea care a crescut-o. Nu m-am putut abţine să nu întreb ce-i cu acea carte pe care o citea si a aflat că este un jurnal. Jurnalul unui tânar care fusese iubitul străbunicii ei. Mătuşa ei ţinea foarte mult la acest jurnal şi acum rămăsese cea mai de preţ amintire.
Afară începuse ploaia şi puţinii oameni care încă mai erau pe străzi la ora aceea târzie fugeau către adăpostul locuinţelor lor. Era deja destul de târziu când am decis să plecăm. Am ieşit în faţa cafenelei şi am oprit un taxi. M-am oferit să o însoţesc până acasă, dar a refuzat. S-a urcat în maşină şi s-a topit în noapte. Abia după ce a plecat am realizat că nici măcar nu ştiam cum o cheamă ... nu aveam nicio modalitate să o găsesc. Am rămas în ploaie, privind în direcţia în care plecase ea ... am rămas în ploaie sperând că o voi revedea cât mai curând. Niciodată nu am fost atât de atras de cineva pe care nici măcar nu cunoşteam ...